„Anna Karenina” la Teatrul Mic – un spectacol ce pulsează cu frumusețea iubirii și suferința unui destin implacabil

Am revăzut pentru a doua oară spectacolul Anna Karenina de la Teatrul Mic și am asistat din nou la o mărturie autentică a talentului în cea mai pură formă a sa. Nici acum, nici prima oară, nu am simțit cum au trecut cele patru ore și ceva.

Regia semnată de Dumitru Acriș mi se pare de departa cea mai impresionantă montare a unui spectacol văzut de mine până acum. 

Atâta eleganță și creativitate într-un singur act artistic rar întâlnești, și sincer, nici nu credeam că voi putea asista vreodată la ceva atât de minunat. Experiența a fost un adevărat miracol – o adiere de fericire în suflet, o clipă suspendată în timp, ideală, mirifică și memorabilă.

Spectacolul plasează acțiunea într-o atemporalitate fascinantă, undeva între trecut și prezent. Rusia poartă acum un veșmânt modern, în care puterea nobilimii a fost înlocuită cu forța oligarhilor ruși, personaje cu influență politică ce dictează viețile celor din afara sferei lor. Karenin devine un politician abil și respectat, în opoziție cu partidul în ascensiune pentru care militează Alexei Vronski. Când soția lui Karenin se îndrăgostește de un lider al opoziției, trădarea acesteia este percepută de cei din jur ca o fisură în ascensiunea lui Karenin, o mărturie a slăbiciunii puterii acestuia – o situație ce poate fi comparată, cu o doză de umor amar, cu un scenariu în care soția lui Marcel Ciolacu ar fugi cu un lider din opoziția în plină formare (de la USR, AUR, SENS,etc).

Ana Bianca Popescu este pur și simplu divină în acest rol, UNITER-ul sper să nu o mai rateze anul acesta. 

Mi s-a părut suprauman cu câtă forță Bianca reușește să urmeze parcursul personajului, evidențiind minunat vulnerabilitatea, sensibilitatea, și mai ales disperarea resimțită de Anna când propria lume-i devine cluastrofobică, fiind mereu pe punctul de a o sugruma.

Vlad Logigan este un Vronski pur și simplu perfect. 

Deși condamnabilă, am trăit atât de intens povestea de dragoste dintre cei doi, de la început sortită tragediei, de la început damnată prin natura sa interzisă, haotică, divină. Vlad Logigan este tot ce mi-am dorit vreodată să văd într-o reprezentație a contelui Vronski. Este carismatic și magnetic de la prima privire pe care o aruncă sălii, ca o provocare nerostită. Nu e un secret pentru nimeni faptul că Vlad este unul dintre actorii mei preferați, dar acest rol este de departe cel mai bun al său de până acum, din cele vizionate de mine.

Oana Pușcatu este nu doar una dintre actrițele mele preferate, ci și una dintre persoanele mele preferate în viață. 

Dolly fiind personajul meu preferat meu preferat din roman, nu-mi mai încăpeam în mine de fericire când am aflat că ea va fi jucată de Oana. Și interpretarea ei mi-a depășit orice așteptate: vulnerabilitatea lui Dolly, dar mai ales forța sa de spirit, intensitatea, suferința pe care o resimți din trăirile ei s-a înregistrat în sufletul meu ca un cutremur al ființei, ca o mărturie rară a forței nesămuite pe care o au cei pe care îi iubim să ne distrugă din toate punctele de vedere.

Ana Radu, din nou una din aparițiile mele cele mai dragi din teatrul românesc, mi-a rămas în suflet prin interpretarea sa plină de candoare, delicatețe și vulnerabilitate. Am avut mare noroc să îi prind și pe ea și pe Vlad de data aceasta.

În acest spectacol am descoperit-o și eu pe Ana Bart - impunătoare, autentică și memorabilă.

Un rol extraordinar, fiind probabil interpretarea mea preferată din acest spectacol, îl face și Alexandru Voicu în rolul lui Levin. Visător, melancolic și vulnerabil, personajul său captează minunată esența personajului pe care Tolstoi l-a creionat după sine. Iar chimia sa cu Ana Radu este ceva ce nu poate fi trecut cu vederea. 

Episodul în care Kitty rămâne prinsă în îmbrățișare de Lenin, în speranța că nu va trebui să se despartă niciodată de acesta, va rămâne mereu în sufletul meu ca una dintre cele mai frumoase scene care redau iubirea în forma sa cea mai autentică.

Claudia Prec a reușit totodată să rămână în memoria mea prin amprenta originală pe care aceasta a adus-o asupra unui personaj aparent episodic. Scena în care aceasta este "prinsă" în frenezia bețivilor și nu reușește să se elibereze rămâne memorabilă pentru mine ca fiind una dintre cele mai intense și răvășitoare episoade teatrale la care am asistat, asemănătoare în profunzime poate doar cu scena iapei biciuite în Crimă și Pedeapsă la Bulandra.

Scenografia, deși extrem de minimală, mi s-a părut ingenioasă, masa sub forma unui tren în jurul căruia gravitează personajele fiind o mărturie incontestabilă a destinului tragic în care Anna este prinsă, și de care nu se poate elibera nici prin iubire, nici prin cinste, fiind decis de o autoritate nevăzută, superioară prin putere sieși.

Spectatorii aflați pe marginea scenei devin ei însăși parte din scenografie, fiind o reflecție a societății care asistă la zbuciumul, înălțarea prin iubire și nu în ultimul rând - căderea apostrofală a personajului principal, care se simte în permanență privită și judecată de cei din jur.

Efectele sonore mi s-au părut din nou incredibile, sunetul continuu prezent în scenele Annei este acela al unui tren mergând grăbit spre o destinație sigură, o nouă mărturie a destinului de care protagonista nu se poate elibera. 

Vestimentația personajelor mi se pare din nou ingenioasă, majoritate fiind înveșmântate încă de la început în negru, purtând semnul unui destin închis, dincolo de perspective și speranță. 

Kitty este singurul personaj care îmbracă veșmântul alb al salvării, semn că prin recăpătarea puterii asupra proprii vieții din mâinile damnării, ea reușește să se salveze complet, pășind spre un destin luminos cu ajutorul lui Dolly, care își acceptă soarta lipsită de speranță și își dorește ca măcar sora sa să se salveze. Doar trei personaje mai poartă un element alb - Karenin, contesa Lidia și Stepan (Stiva) - semn că în urma deciziilor pe care aceștia le vor lua în continuarea destinelor lor, speranța are șansa să înflorească. Pentru cei trei, viitorul reprezintă o foaie albă, încă nescrisă.

Finalul spectacolului, subtil și elegant, adună toate indiciile destinului tragic al Anei. 

Gestul de a se ruja înainte de a pleca spre sunetul trenului devine ultima sa declarație către o societate care a transformat-o într-un spectacol. Astfel, Anna oferă un „truc de magie” final, mergând cu eleganță spre ceea ce i-a fost hărăzit.

    (sursă imagine: https://www.teatrulmic.ro)

Cronică realizată de Gabriela.