Despre Captivantul "Neguțătorul din Veneția" Al Lui Eugen Gyemant

M-am bucurat așa tare când am auzit că Eugen Gyemant, unul din regizorii pe care îi apreciez cel mai mult, montează un nou text shakesperian, după cât de mult mi-a plăcut Romeo și Julieta de la Bulandra.

Primitoare locație, captivantă punere în scenă. Dintotdeauna pe mine m-a fascinat această organizare socială în care cei considerați "normali" ocupă o poziție privilegiată, iar ceilalți, care nu corespund normelor majorității, sunt împinși la marginea societății.

Spectacolul reia textul shakespearian și îl scutură de convențiile obișnuite, sondând, dincolo de replici, tensiunea subterană care naște victime și agresori deopotrivă.

Doamna Maia Morgenstern are o postare în care povestește frumos și în detaliu despre statutul evreului în societatea vremii.

Shylock, antagonista este definit de originea sa de evreu, categorie socială care în Veneția vremii locuia în primul ghetou european (Maia Morgenstern a povestit frumos și în detaliu aici), nu putea deține pământuri și avea ca una din principale ocupații negustoria. Veneția devine spațiul în care raporturile de forță dintre centru (creștinii, aristocrația) și margine (evreii, femeile) se manifestă violent. 

Normele sunt construite pe discriminare și excludere, iar tot ce iese din „tipar” este considerat monstruos. 

Aparent, Shylock e cea care „exagerează” cerând o livră de carne, dar spectacolul reușește să evidențieze fără a deveni didactic și ipocrizia creștinilor: Antonio o scuipă pe Shylock, dar cere bani de la ea. Portia se dovedește deschisă, dar nu acceptă un soț "cu pielea închisă". Shylock devine agresor prin setea ei de dreptate, însă totul este alimentat de respingerea și nedreptățile suferite, umilită și jignită perpetuu pentru o vină inexistentă. 

E invalidă vina care i se impută, ceea a împrumutului cu dobândă mare, în opoziție cu Antonio cel generos, în contextul general al epocii care interzicea creștinilor să împrumute cu dobândă. Rolurile se răstoarnă în mod constant, ștergând granița dintre „călău” și „victimă” și subliind ipocrizia celor ce se vor a fi personaje pozitive. Shylock subliniază asta în celebrul său monolog, și cred că e un eveniment în sine șansa de a îl putea vedea în interpretarea doamnei Maia Morgenstern, un real tur de forță cutremurător, care mi-a dat fiori. 

Mi s-a părut tare interesantă transformarea lui Shylock în femeie fiindcă adâncește conflictul, adăugând o dinamică mult mai complexă prin opoziție nu doar cu Antonio, dar și cu Portia.  Shylock și Portia sunt femei puternice limitate de voința bărbaților și a regulilor care li se impun și modurile prin care încearcă să "evadeze" sunt deopotrivă justificabile și damnabile iar Maia Morgenstern și Natalie Ester reușesc să ilustreze memorabil atât calitățile personajelor cât și felurile uneori reprobabile prin care încearcă să depășească obstacolele care stau în calea voinței lor. 

    (Sursa foto: Facebook / Teatrul Evreiesc de Stat)

Cealaltă femeie puternică, Jessica, fiica lui Shylock, trăiește drama necesarei distanțări de mama sa în încercarea de a integra ceea ce societatea consideră a fi "normalul". O altă calitate a montării e felul în care lasă să se întrevadă consecințele pe termen lung ale acestei alegeri, subliniind prețul enorm pe care trebuie să-l plătești când renegi cine ești, iar Isadora Băltățeanu surprinde toată intensitatea și dramatismul din parcursul personajului. Partenerul ei, Lorenzo, e Filip Popescu, pe care m-am bucurat să îl revăd. Dacă l-am remarcat în Când treci codrii și l-am regăsi în Romeo și Julieta, aici aduce rolului aceeași fluiditate cameleonică ce îl face centrul atenției.  Sobru și elegant în interpretare, Antonio al lui Neculai Predica este ușor de plăcut, făcând dificil de observat orice latură negativă a personajului său. 

De aici cred că derivă ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la această punere în scenă: felul cum menține permanent viu jocul interpretării și ambivalența personajelor, fără a putea decide cu certitudine cine sau dacă măcar există protagoniști și antagoniști.

În ceea ce privește decorurile, numeroasele oglinzi din măsuțele de toaletă aduc cu ele un aer nobil, rafinat dar totodată subliniază această distorsiune a identității, din vreme ce reflecția sinelui în oglindă este întotdeaua inversată. 

Roșul intens al costumelor evocă atât nobilitatea cât și oroarea pactului însângerat. Pe mine m-a dus și cu gândul la un simbol metaforic al rănilor mereu deschise ce mistuie comunitatea.

La final am realizat că nici nu am simțit când s-au scurs cele 150 de minute și abia aștept să ajung să îl revăd. Am apreciat că, până la final, spectacolul refuză să dea răspunsuri facile, ci doar amplifică la nivelul conștiinței individuale o serie de întrebări (Cine e victimă și cine e agresor? Până unde trebuie să meargă mila? Ce e drept și ce e abuz? Care e limita dreptății și unde începe răzbunarea? ) care rămân vii în spectator după terminarea spectacolului și la care cu greu se poate spune că există un răspuns final și definitiv.

Cronică realizată de Andrada Danilescu